Adrian Manolache - Minciuni fundamentale

6 February, 2008 - nemo

Din volumul:”Minciuni Fundamentale”

Iubirea este acea farama din suferinta, care ne incurajeaza sa fim mai departe… si sa gandim durerea ca pe un fruct efemer si nu drept radacina a tuturor fructelor.

Nimeni nu are stiinta impartirii dreptatii si adevarului.Daca Dumnezeu ar fi avut-o ar fi evitat prima mare revolta a istoriei, nemultumirea ingerilor,urmata de decaderea lor;dar si toate suferintele ulterioare aduse in creatie de o anumita partinire…daca nu poate chiar de o lipsa de talent.

As vrea sa plang pentru ceva anume;ca am pierdut un examen, m-a parasit o iubita,m-a inselat un negustor…dar traiesc o varsta la care lacrimile vin rar si rugate, si nicicum ca un raspuns la o suferinta explicabila, ci ca un semn care transcende ratarea si fatalitatea.

Se spune ca cine traieste prezentul nu mai are nevoie de trecut si de viitor… dar cum sa traiesti fara a lasa semne si fara a planui altele in fata ta?Prezentul e doar un pod peste o apa…dar capetele podului nu se sprijina pe maluri…

Rugaciunile cele mai adanci nu se rostesc in cuvinte; desi existenta vorbeste toate limbile,
nu asculta toate vorbele; ea sta in genunchi si te asteapta sa i te cateri pe trup ca pe un copac din varful caruia vezi unde se rotunjeste pamantul,ea sta in genunchi, dar nu sta sub picioarele tale…

Nu avem nicio clipa in istorie in care sa nu fi trait vreun razboi, vreo ura ,vreo invidie… ori sa fi planuit vreun rau. Am dobandit ceva? ne-am gasit drumul? sau am ramas la fel iute pregatitori de galceava si indepartati fara motiv fara inteles, fara limita de iubire?…

Petreci varsta dupa varsta si in fiecare iti doresti cate ceva anume.Dar nimeni nu-si doreste varsta in care sa nu-si mai doreasca nimic.A-ti fi tie insuti indeajuns e mai mult decat o forma de egoism ; e formula generozitatii maxime.

Dintr-un oaspete al existentei, noi am transformat copilul intr-un supus al vointei noastre.El nu poate fi fericit imprumutand iluzia pe care o numim fericire, pentru ca el simte mai mult decat noi credem ca stim.Si fericirea nu se invata, nu se dobandeste…te nasti cu ea si trebuie sa o pazesti sa nu-ti fie risipita.

Credinta spune ca mintea il creeaza pe diavol si sufletul pe Dumnezeu si are dreptate…dar nu inteleg de ce credinciosii sustin ca Dumnezeu i-a creat pe ei ?

Daca vrei sa stii cat ai iubit cu adevarat,pune degetul pe cicatricea care a inchis rana: daca doare, a fost o vijelie…daca e neted si rece, a fost doar o adiere usoara…daca rana striga fara sa o atingi, e inca, o furtuna, iar daca tot ce faci nu poate sa-i ascunda strigatul, e ori binecuvantare, ori blestem…

Daca am fi cu adevarat puternici am sti ca nu plecam nicaieri atunci cand plecam si nici nu-i regasim pe cei dragi atunci cand ne intoarcem…Ca drumurile lumii pe care tot ratacim sunt doar poteci ale fiintei noastre si nu aveam unde fugi de noi insine, nu avem unde cauta altceva si nu avem cum sa pierdem ce e dintotdeauna al nostru. Si singurul act de putere si temei e sa ramanem in noi si sa stim ca suntem acolo…

Oricat ar parea de ciudat stiinta judecarii unui lucru nu incepe intr-o scoala , intr-o biblioteca, intr-un laborator, ci la spital,la reanimare , acolo unde fiecare secunda spune ceva ce nu esti obisnuit altminteri sa asculti ;uneori pare sa cuprinda toata durerea lumii in numai cateva ganduri launtrice , in numai cateva rani ale carnii, lasand raspunsurile si intrebarile in grija propriilor lor razboaie si cautand sa construiasca in marea taina ceva cu altfel de hotare, fara de inteles…

Am cautat negrul si l-am gasit in imbracamintea unor calugari, in imbracamintea lor interioara. l-am gasit in temnitele insirate de-a lungul istoriei dar nu acolo unde zaceau condamnatii, ci in temnitele mintii fiecaruia unde lumina ,sa fii , si patrunzi greu si incatusata.

Exista o dragoste care nu dispare dupa moartea de la primarie, nu ajunge santaj dupa nasterea unui copil, nu te stoarce, nu te vinde,nu o regreti, nu o blestemi. exista o dragoste de bronz fata de care timpul e pieritor si in care visele noastre se pot impreuna pentru totdeauna.

Nu pot sa inteleg de ce o statueta produce atata intoleranta, disperare si revolta.Sunt suficiente,deja, aceste cuvinte si imi capat dusmani pentru o viata. Credinta,prin necesitatea launtrica pe care o hraneste ar trebui sa aduca lumina si ingaduinta si nu inversunare si habotnicie.Eu nu am vazut credincios fericit dar am intalnit ipocrizie atingand paroxismul,ipocrizie ajunsa orgasm.

E usor sa vezi lumina in rasaritul soarelui: floricele,fluturasi,izvorase. asa arata toate manifestele religioase -infectate de fatarnicie.dar viata creste din radacini ciudate cand muribunde si in agonie cand haituite de pradatori cand voma,disperare,diaree. In crestinism sperma e spurcaciune, dar nu sunt si preotii si monahii tot din plamadeala ei iviti?

In fiecare secunda suntem mintiti cu atata profesionalism si pasiune incat e aproape imposibil unui creier partial spalat sa arate cu degetul. iar cand vine vreun mistic,vreun guru, vreun profet sa ne spuna adevarul el ne arata atat cat are nevoie mintea noastra
sa se lase luminata si amagita ,iar.

De la inceput stii de la tine, apoi tot stii si de la altii povestile ce ti le-au pregatit pentru a lucra din destinul tau tesatura victoriei lor. iar, candva ,incepi sa afli semne care stiu despre tine mai mult decat toti la un loc. de la ele afli ce trebuie sa faci ca sa stii,
ce trebuie sa faci.

Exista oameni singuri din egoism care traiesc izolati in cosmarul unor ambitii marunte, dar exista si oameni singuri din generozitate pentru ca si aceasta e o forma de neacceptare, de nemultumire. cea mai raspandita claustrare creste, insa,din ceata ignorantei, iar cea mai profunda solitudine e raspandita de vantul ce imprastie aceasta ceata. nu poti scapa de singuratate ,dar poti sa alegi din rodul ei fructele cresterii, ale jocului,ale creatiei.

majoritatea e o inventie a celor care ne conduc vietile ca sa aiba mai mult succes in activitatea lor, o unealta impotriva fiintei,impotriva culorilor din existenta. in numele acestui truc se dizolva identitatea fiecaruia se construiesc hotare, se impun uniforme, se surpa caile de legatura catre piscuri.

tot din ignoranta se naste si teama de a fi tu insuti, teama ca aratandu-te ai putea fi strivit sau marginalizat. se cheltuie miliarde in masti. se dezvolta industrii de ascuns continutul purtatori de cuvant, relatii cu publicul, diplomatie toate seci,absurde,gaunoase, fauritoare de neant in faptura civilizatiei noastre randuitoare de fisuri, de prapastii, de goluri. la fel ca intr-o cazarma unde trebuie sa arati impecabil dupa ce esti tarat prin dejectiile mintii unor retardati nu trebuie sa fii nimic,nu trebuie sa fii puternic,e de ajuns sa arati ca esti o sluga temeinica.

copiii stiu sa aleaga din diversitate ei o iubesc si o inteleg. dar noi le oferim sa caute in pluralitatea obsesiilor noastre, le oferim sa-si aleaga dintre celulele unui penitenciar pe aceea care ne ofera noua satisfacerea unor complexe. statul a devenit un mit,ceva intangibil, oarecum magic,definitiv, ireal.altminteri el nu e decat un mecanism meschin si gaunos, cu slugi pe masura,care se apara in spatele lozincii”binele general” ,crescand in culise oportunitati pentru smecheri. si cei care apara aceasta minciuna sunt colegi de-ai nostri,prieteni, trecatori,noi insine.

atunci cand o lume intreaga isi are idealurile in buzunare e fascinant sa vezi cum cineva iti ofera spirala desavarsirii fiintei. cand toti suntem prizonieri in maruntele noastre vieti cat de atragatoare pare viata fara lanturi! si cine ar banui ca in fructul iubirii acesteia neconditionate e atata inselaciune,fatarnicie,machiavelism?

daca am sti cat valoreaza toate diplomele noastre,actele de identitate,toate hartiile, toata aceasta biblioteca de angajare intr-un social bolnav,daca am sti ce risipim dobandindu le,de-am vedea irosindu-ni-se viata, nu s-ar gasi oare unii, sa le inventeze din nou?

ca sa vezi pana acolo unde vede soarele nu trebuie sa pleci din pragul casei. e indeajuns sa alungi din minte gratiile,drugii,zavoarele, zidurile,rascrucile,frica.

munca il face pe om animal, secretul civilizatiei si al spiritualitatii sta in creatie. a crea inseamna a dansa cu existenta, a te juca cu argila, cu apa, cu aerul,cu focul. munca incepe cu condica si se termina cu retributia creatia nu incepe si nu se termina niciodata e un vant care sufla dintotdeauna.trebuie doar sa stii cand sa-ti intinzi panzele spre el.

oamenii au copiat de la natura ideogramele,zborul,inotul, plutirea,culorile,dansul… dar nu au stiut sa aduca bogatie acestor minuni. dimpotriva ,le-au exploatat magia obsedati de a face bani. si folosesc banii ca sa distruga darul iubirii primit de la natura.

am intalnit locuri unde oamenii spargeau marmura ca sa puna altceva,in care aerul era imbogatit cu parfum frantuzesc iar pasarile cerului se gainatau chihlimbar.numai visele erau marunte si nelinistile la fel ca pretutindeni.

diferenta dintre ignoranta si cunoastere nu e data de cantitatea ori calitatea cunostiintelor,ci e mai curand un har;sa stii sa alegi din oferta existentei ce e pregatit pentru tine sa te dezvaluie, sa te mistuie,sa te creasca.

copiii vin printre noi calcand pe hotare si daruindu-ne chei. si iata-i abia iesind din copilarie vorbind o singura limba, pictand cu o singura culoare,cautand o singura noanta si pregatind pentru copiii lor uniforme.

dupa cum se lupta cu teama sunt doua feluri de oameni: cei care incearca sa uite ,colectionand diverse iluzii: pietre,vacante, teorii,si cei care mintindu-se ca au uitat
judeca si risipesc colectiile celor din jurul lor

exista locuri unde gandurile devin materiale , devin palpabile,te intalnesti cu ele,iti dau binete - le raspunzi, se opresc ca sa treci tu - te opresti ca sa treaca elete poarta pe palme le porti cu tine, ca pe o iubire pe care n-ai cum sa o uiti care n-are cum sa te ierte.

aducem in viata noastratot fel de obiecte de carenu avem nevoie,le strangem cu avaritate, cu perseverenta, cu zgarcenie,iar lucrurile care ne-ar construi cu adevarat ,care ne-ar umple viata de esenta,le lasam sa se dizolve,undeva, in trecerea timpului.

o mie de istorici scriu despre aceeasi clipao mie de istorii diferite.istoria nu este o poveste despre trecut ,ci una din solutiile folosite de cei la putere,pentru a dizolva constiinte si destine,pentru a construi cetatea propriilor obsesii peste zidul ce intemeiaza fiinta fiecaruia.

fiinta nationala?ea e cea care ne omoara fratii,parintii,prietenii,in numele unui patriotism tradat,absurd,inutil.

maternitatea e o stare de genialitate,dar a existentei insasi; femeia si-o asuma confuz si face treptat din ea un obiect de santaj,de virtute absoluta,de remisiune a energiilor creatoare; femeia detine secretul iubirii si pune iubirea in talcioc,pe taraba…

banii mai multi nu au facut din oameni cautatori ai rosturilor si ai cailor ci,i-au ajutat sa-si descopere o capacitate retardanta :cumparaturile. si in loc sa le pastreze undevain bataia vantului, le-au transformat cu mandrie in pasiuni,in punti de legatura cu golul launtric.

copiii stiu sa faca din vise deschizatori pentru portile noastre ei se joaca si ni le daruiesc, noi primim darul lor incordati, coplesiti de amintirea darului pe care parintii nostri n-au stiut sa-l primeasca.

si astfel ne petrecem timpul risipind ceea ce existenta a adunat pentru noi si ceea ce copiii nostri ne ofera pentru existenta. lumini care atrag ca si cumpana unei fantani insetatul, dar atunci cand inauntru e prea mult intuneric, poti crede faclie,o lumanare, poti crede incendiu,un chibrit. eu cred ca exista un foc care arde si naste,dar nu e pictat pe icoane,nu e crescut in evanghelii,nu e aprins de sutana, nu noi il aprindem, nu noi il stingem. e ca si samanta, lastareste acolo unde ii e locul, se stinge atunci cand ii e timpul.

intalnirea tine foarte putin atat de putin incat nici nu sti daca s-a intamplat daca ai vazut ceva…altceva. uneori te pregatesti o viata, si o singura clipa de ratacire,si o pierzi. dar daca nu esti pregatit, cum sa vezi,cum sa auzi,de unde sa stii ca te-ai intalnit?

cele mai frumoase flori zambesc noaptea,cand mitingul de amanunte e intrerupt si visele se pregatesc de dans. ziua explodeaza de lumina si culoare, dar abia noaptea explozia capata sens, capata profunzime , se urca pe masa din mijlocului cerului si danseaza..

cei care vin nu stiu despre pradatori, nu stiu despre boala,paralizie,foame, nimic despre frica,disperare,ura; ei vin pur si simplu sarbatorind bucuria existentei… si pleaca fara sa-si mai aduca aminte nimic despre ea.

si apoi statuile oricat de concrete,de robuste,de materiale ar fi, tot nu sunt mai durabile decat iluzia care le-a inaltat. in aceasta iluzie cresc destine,cresc generatii,se pornesc razboaie,statuile ajung proiectile si mortii lor ,statuie.cum sa torni in bronz iluzia umana ,toata ispita ei, toata recolta amagirii?

in fiecare mugure abia inlastarit creste si un arbore batran,intr-atat de batran ca nimic nu pare sa-l mai mahneasca mai mult decat gandul ca nimic nu-l mai poate mahni.

marmura are un destin ciudat, cruce,treapta ori placuta indicatoare, ea vorbeste intotdeauna despre ceva care nu mai e, chiar fiind,despre o melodie pe care nu o mai putem auzi, asa cum o auzeam candva, despre zgomotul unor pasi pe un trotuar pe care a trecut odinioara ceva din tine si acum iti pare oarecum strain, oarecum ciudat.marmura nu traieste odata cu noi, ci ea vegheaza viata noastra, de-acolo, de unde viata noastra s-a risipit.

granita dintre interdictie si libertate e totusi,foarte fragila. ramanem prizonieri unor legi, unor hotarari de guvern, unor constitutii, pentru ca asa vrem. ne copleseste frica de nou, frica de puterea pe care ne-o poate da libertatea propriei noastre minti.

sunt ingeri care se vand ca iluzii, creatia lui Dumnezeu sa-ti para umana,sa-ti para suportabila. sunt ingeri care se vand la tejghea,din ceara , carton sau guma de mestecat, ca ingerii iluzii sa-i crezi mai reali. iar oamenii simpli ,heruvimi ai trudei si ai disperarilor nemarturisite platesc impozite guvernelor si bisericii, ca ingerii amagirii lor sa nu dispara.

ajungi dupa o viata de cautat printre iluzii, sa nu-ti mai pese de iluziile cele mari. sa te asezi undeva,in mijlocul drumului, unde nu te vede nimeni, unde nu te deranjeaza nimic si sa astepti,intr-o anume constienta, intr-o anume agonie,ca si iluziile micisa dispara.

pentru ca omul sa ramana captiv iluziilor ieftine,magazinele si-au exacerbat luxul si falsa abundenta si au devenit oarecum temple,oarecum altare. cautarea fiintei si a rostului a fost sublimata de o goana furibunda printre rafturi,dupa oferte si reduceri. intr-o astfel de lume Dumnezeu e prea mic ca sa mai poata indrepta ceva, dar inca prea mare , pentru a fi neglijat de reclame.

doua feluri de teama ne bantuie existenta:teama pentru lucrurile marunte care au construit in noi mai mult decat isi aveau locul si teama ca lucrurile marunte nu ne mai pot inspaimanta, nu ne mai pot ispiti si vom ramane inchisi pentru totdeauna, suspendati undeva, intre hotarele unei temeri fara masura.

eu cred ca oamenii nu trebuie sa fie prizonierii unui pact cu primarul. familia ucide dragostea,ucide libertatea, desface profunzimea umana in piese de joc simple si usor controlabile. puterea are nevoie de supusi si familia e una din cazarmele maternitate ale statului. sexul nu e o placere oarecare, ieftina si animalica, in el traieste ce e mai misterios si mai genial din univers. familia il distruge pentru ca cineva are interesul sa distruga in noi puntile de legatura cu adancimea, ca cineva vrea sa ajungem la scoala, la condica,la cioclu. Fara sa stim de noi insine.

le multumesc celor care au rabdarea sa caute in ei insisi si in aceasta cautare pasesc uneori si peste umbra mea, dar as fi un impostor sa nu recunosc ca toate lucrurile care cresc in mine viata, le primesc de la cei care vin la mine dupa ea. eu ard in flacarile lor,ei ard in focul meu si nadajduim cu totii sa luminam cat mai departe.

parintii nostri isi cresc copiii in custi, iar custile devin ziduri catre parinti; intre ei cuvintele ajung arme si sufletele depozite de rastele; nici nu mai sti cine e vanat,cine e vanator, cine plange mai mult,cine uraste mai putin. si parintii mei stau in custile parintilor lor si intre zidurile cetatilor mele, iar eu stau inchis in iluzia ca sunt mai liber, stiind mai mult despre custi.

statul are contract cu biserica;viata de apoi mai atenueaza din pragul nemultumirilor sociale,diluind revolutiile si revoltele.oamenii traiesc in rostul lor,ingrijindu-se de roadele sterpe promise de catehism,dar viata de apoi nu e decat un truc rasuflat,o scamatorie de iarmaroc in care unii castiga din vanzarea biletelor de intrare si altii din cumpararea de iluzii. Eu zic sa traim viata de apoi,acum, si nimic nu ne mai poate amagii si fura libertatea de a fi noi insine in timpul tainic si generos al existentei; al acestei exitente.

am intalnit scoli construite din munti de granit, dar fragile aidoma unei caricaturi, cu profesori de turta dulce sau varza acra decupati din destin de ignoranta si obligatii, de rutina si batranete, ingrijorati pentru copiii lor aflati in grija unor dascali
decupati din destin, la fel ca ei…

drumuri, munti, interdictii,semne care te indeparteaza , care te pregatesc pentru altceva, dar tot ce lucreaza afara impotriva noastra creste din viata pe care i-o oferim noi. suntem straini nu doar printre straini,suntem straini in camera noastra,privindu-ne in oglinda,cautand printre amintiri. statul si biserica vror sa fim straini pentru ca strainii au drepturi nesigure, au drepturi limitate.

traind haituiti de fricile vietii cotidiene, vedem viata infranta,in cadre separate, rasucita, stramba, fragmentara…acesta este scopul celor care ne conduc: sa ne tina departe de ocean, inghesuiti intr-un pahar de plastic, angajand experti care sa ne spuna, ca tehnocrati de elita, cum lumea se naste si moare in pahar si dincolo de marginile ei de polimer sunt doar visele.

cineva canta o melodie pe care noi dansam,nu stiu cine, poate e un clovn,un zeu ,o statuie.o melodie din care nu poti sa iesi si inauntrul careia n-ai cum sa fii. traim imitand miscarile care ne sunt permise si doar atunci cand ne dezechilibram si cadem, simtim pentru putin timp, ca totul e controlat ,programat intr-o coregrafie trista si absurda.

uneori e mai mult decat tot paradisul, decat toate incercarile vietii, decat toate amintirile ei. o camera de hotel ieftin, din care desi ai plecat de mult continui intr-un anume fel sa ramai si de unde ai vrea sa aduci inapoi o farama de ceva care a construit mai mult decat tot destinul si pe care simti ca n-o vei mai putea dobandi.

biserica,sinagoga,catedrala,moscheea nu sunt locuri unde il intalnesti pe Dumnezeu, ci unde se vorbeste cel mai mult despre el. cine are o credinta puternica isi afla altar inauntrul fiintei si acolo ingenuncheaza si gaseste lumina. si cel care nu crede in nimic
isi are propriul templu cu zei si demoni. nefericirea creste si din indoiala si din credinta
si doar cine desface nodul amagirilor si stie cand sa il lege, poate pasi ,cu sanse, pe drumul catre pace.

ne nastem cu simtul masurii si al existentei,dar mintea colectiva lucreaza in noi ca un alchimist de elita, invartind retortele fiintei dupa bunu-i plac, dupa propriu-i scop,
furandu-ne din launtru stancile indicatoare si aruncandu-ne nisip in ochi. nisipul nu e doar rosu, el are toate culorile si asteapta doar vantul ignorantei sa il raspandesca peste noi.

cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata a fost o prajitura ieftina , al carei gust l-am luat cu mine acolo ,intr-o interventie chirurgicala care putea sa-mi fie capat de drum. un gust de margarina proasta,de ciocolata,de frisca ,de bezea, un amestec indoielnic din tot ceea ce ni se petrece, dar care ,in ultima instanta,este tot ceea ce putem dobandi. cel mai frumos cadou pe care as vrea sa-l primesc? sa nu mai primesc niciodataun astfel de cadou…

sfintii sunt doar oameni obisnuiti care au viata deformata de cocoasa unei amagiri pe care nu o pot depasi. cum sa iubesti pe Dumnezeu daca te ascunzi in munti, te izolezi in rugaciune,te mutilezi fizic? Dumnezeu e pretutindeni si pe culmi si in tomberoane, e si vultur si limbric. daca il iubesti cu adevarat traiesti aici, printre oameni,partea de imparatie pe care ti-o da, iar daca nu-l iubesti traiesti partea ta de neiubire din neiubirea lui.

daca am avea vreodata rabdare sa ne privim cu ochii unor straini am descoperi despre noi lucruri ciudate: cum risipim viata pentru a strange bani si cautam cu banii sa cumparam putina viata. cat de usor ii indepartam pe cei apropiati si cu cata disperare ne luptam sa-i dobandim inapoi. ce simplu ridicam minciuni inauntrul nostru si cum trudim apoi o viata intreaga dupa un adevar care sa le naruie…

nu esti singur cand cei din jur iti intorc spatele si te parasesc, cand nu mai ai cu cine sa vorbesti, cand nu mai ai pentru cine sa visezi…nu esti singur cand simti ca esti singur,ci ,atunci, cand nu mai simti nimic…

ei nu sunt copiii nostri, nu sunt nici speranta, nici dar,nici handicap.nu in casa noastra au casa ,ci in casa existentei,unde topaie si se joaca fara sa deranjeze pe nimeni, unde isi construiesc propria viata, printre gratiile ce le oferim,din vise ce nu le intelegem…

in frumusete isi uda semintelecu si mai multa ingrijire,ignoranta. pentru cel urat ,ploaia e o problema de lupta,de cautare, de indoieli, el nu-si alege rodul din cosuri imbelsugate, ci trudeste printre complexe si mahniri pentru un fruct care face, dealtminteri, cat tot universul….

poate cel mai greu dintre lucrurile pe care trebuie sa le recunoastem este ignoranta. ea creste vertical in noapte,ca un turn, din varful caruia avem iluzia ca vedem totul, ca stim totul. ca sa treci dincolo de iluzii trebuie sa inveti ,plamadind din namol, cum se fac pasarile,cum se face zborul si apoi sa fii supus si ascultator unor legi nescrise, asa cum face existenta.

traiesti o varsta in care crezi ca bogatia deschide toate portile si apoi o varsta in care portile deschise de bogatie, nu te mai intereseaza,nu te mai atrag. cu totii trecem pe aceasta punte; unii ne lipim de ea ,ne crucificam, altii trecem neglijent doar-doar om cadea.

poti sa-ti cauti o alta scoala, un alt servici, alti prieteni, alta casnicie, sa te ascunzi departe de cunoscuti, departe de cosmarul pe care zilnic il hranesti cu propria ta viata; dar daca nu te-ai pregatit in tine sa te afli, in zadar cauti chei care nu deschid lacate…

biblioteca e un loc infrant; acolo se intalnesc doar iluziile noastre, ale celor care am fost si ale celor care vrem sa fim. nu e nimic despre acum, despre productia mondiala de disperari cotidiene, despre cum sunt eu,despre cum esti tu, despre parintii nostri invinsi,despre copiii lor batrani… cartile stiu doar sa starneasca razboaie si sa zideasca inchisori. sau ati gasit vreo carte fundamentala care sa invete mestesugul libertatii pe sclavi si nu doar supunere, cu iluzia propriei alegeri,in fata unor minciuni?…

inauntrul meu,inauntrul tau, inauntrul nostru, se afla izvoarele care hranesc oceanul lumii. unul da apa limpede, altul tulbure, altul rece,un altul calaie, dar de la fiecare fura viata acei stropi care-i pregatesc spectacolul. doar pe noi ne vror educatorii, in banca noastra, cuminti, atenti,cu note maxime, inchisi in uniforma mortii sociale.

toti suntem singuri. prietenia e doar o forma de singuratate pe care vrei sa o impartasesti cu altul, e un cantec launtric pe care nu mai suporti sa il asculti numai tu si te lauzi ca il daruiesti. suntem singuri nu pentru ca suntem rai sau buni, ci pentru ca suntem unici si atunci cand mirosim un trandafir altceva primeste fiecare din mireasma lui.

doi ingeri pazesc timpul: unul ti-l daruieste… ca sa-ti fie indestulator pentru drum. celalalt ti-l ia inapoi cand vede ca risipa e prea mare. deasupra lor nu sta decat iscusinta ta de a sti cum sa mai iei de la primul cand mai ai nevoie, dar fara sa-l dezamagesti cumva pe celalalt…

uneori ai vrea ca viata sa incremeneasca in acea clipa si-n acel loc, sa nu mai existe maine,poimaine, candva… simti atunci ca ai tot ce-ti poti dori de la destin si tot ce ar urma sa se intample ar risipi doar, bogatia si lumina acelei clipe…

cat timp, cat chin, cata istorie, risipite cu toate pe iluzia gloriei… ce boala ciudata ne-a prins pe toti, de la soldat la general,sa transformam intr-un razboi penibil imperiul de pace si lumina al trecerii…

se intampla sa fie un timp pentru culesul fiecarui rod; in copilarie culegi roadele jocului si ale inocentei, mai tarziu,fructul mistuitor al indoielilor si ispitei. in puterea zilei te indestulezi cu resturile de la cantina stapanilor si spre seara in amurg iti e indeajuns doar sa-ti amintesti de vremea recoltelor apuse. cand si cand mai gasesti poame dintr-o iubire fara inceput si fara sfarsit, la care destinul te-a ancorat pentru o clipa si rodul acelei clipe a trait, in locul tau, fara sa-ti spuna, o viata intreaga…

copacii nu sunt aidoma oamenilor: ei danseaza si raman alaturi, isi tin radacinile in acelasi pamant, impart acelasi petic de cer si intampina aceeasi trecatori. oamenii danseaza si,in dans, gandesc otrava pentru dansul celuilalt; dorm in acelasi pat dar nu si in bratele aceleiasi iubiri; fac copii impreuna si ii educa separat.. din lastarii copacilor cresc copaci
care nu sunt aidoma oamenilor, care danseaza si raman alaturi…

si de-am putea avea ,acum, pentru parintii nostri, gandurile pe care le avem cand ei pleaca… si ei de ar avea rabdarea sa ne priveasca ca pe seminte ale existentei, nascute sa zboare cu bataia vantului, sa fie purtate de ape si rascolite prin tarani si nu drept niste bunuri personale…

indiferent cum iti imaginezi belsugul el are intotdeauna o alta formula; tine si de polonic si de spirit si de cat primesti si de cat darui si de cate intrebari iti pui si de cate raspunsuri ai gasit… si dintre raspunsuri, cate aseaza in tine minciuna si nu o stii si cate aseaza minciuna si te faci ca nu o vezi…

exista doua iluzii despre fericire: ca exista, ca o putem atinge, ca o putem inchide in dulap printre ciorapi si tricotaje; ca nu exista si e doar o inventie pentru a tine sufletul omului
legat de ceva. undeva dincolo de aceste doua piscuri se afla un loc de unde ele par mici si neatragatoare.

numai in cel ce s-a deprins sa priveasca dincolo de condica,de haine, de masini,gaseste adapost fiinta lumii, in cel care s-a pregatit sa treaca daruind si nu in cel ars de invidie si avaritate;si acolo unde fiinta intinde navod,ca vantul trec prin ochiurile lui necazurile zilnice si bucuriile fara substanta…

asa cum radacinile stiu sa aleaga din intunericul pamantului substanta pregatitoare de viata si lumina, tot asa stiu sa aleaga pruncii nostri din joaca lor de vise , visul pentru care au venit. numai sa nu stricam jocul lor cu dorintele noastre, sa lasam seva sa urce hranitoare acolo unde imbratiseaza lumina si noi sa stam cuminti la umbra lor, tot mai mare, tot mai mare.

macelarii vand pasarea, artistii - zborul. fiecare are ceva de vandut din ce nu-i apartine…
eu nu-mi cumpar iluziile din targuri, ci de la marginea lor, de la cei care nu vand nimic
pentru ca au,deja, totul…

doare, ne copleseste, se ascunde ca o otrava bine gandita in tot ce vrem sa inghitim; dar ,daca nu ar fi ea, blestemata de singuratate, cine altminteri ne-ar indemna sa cautam printre umbrele din adancul nostru, vesteda umbra a pasarii cu aripi frante care ne poarta prin destin… fara ea nu stim ca suntem pasari, desi povara ei ne impiedica sa zburam…

protejata de lozinci nationaliste, istoria a fost dintoteauna o stiinta subtila a manipularii maselor si a upgradarii lor cu fatuitate, drept carne de tun. iar cei care o predau in scoli se angajeaza din obedienta sau inertie, complici marilor scamatori ai timpului lor.

dar vrea oare cineva sa traiasca fara sa fie inselat de iluzii? fara sa fie ademenit, mintit,
jonglat pe degetele destinului? vrea cineva sa fie deja batran, inainte chiar de a lasa copilaria sa creasca?si pentru ce?… avem nevoie de puterea pe care ti-o da libertatea de a gresi… pentru ca ea zideste cetati impotriva cazarmelor.

ce face ca o iubire sa nu fie vesnica , nu tine ,neaparat , de neputinta noastra de-a o pastra, ci mai curand, de destin, de o neinspiratie a creatorului, care a vrut a sadi intr-un pumn de tarana, insasi samanta din care se hraneste tot intelesul lumii, tot plinul ei…

jumatate de paradis e aici, printre blocuri triste si amarate, printre oameni necajiti si saraci, unde si cerul e mai trist ca aiurea, pietrele mai colturoase, zambetele mai reci.
cealalta jumatate e ca un sapun ud, pe care il prinzi mai bine abia la final cand e deja ,aproape topit…

zeci de ani am trait printre carti, am luptat in razboiul lor, mi-am facut dusmani pentru ele, am plans cand le durea, am ras cand radeau. zeci de ani…si toata cunoasterea stransa in acest timp, cand s-a atins,in sfarsit, de viata a devenit brusc, nestiinta,confuzie,
handicat…

si crede cineva ca poate sa plece din sufletul tau,trantind o usa,mototolind o iubire…? si cine a lucrat ca artizan de geniu acolo inauntru,starnind si oprind flacarile rugului tau,
poate fi condamnat de o instanta a toanelor, pedepsit si executat? dar cati ani sa mai treaca si cata huma sa se aseze deasupra si ceva din iubire nu se va pierde niciodata…

cine are radacina - are si rod, cine are rod - are si iluzii; iluziile celor care pregatesc fructe
sunt ascunse in semintele pe care le asteapta sa inlastareasca. dar si cei dezradacinati si sterili au amagiri, ei ,de pilda,isi inchipuie in ignoranta trudei si a creatiei cheile cele mai potrivite pentru paradis. si unii si altii se inseala. cei dintai se inseala crezand, ceilalti se inseala,renuntand la credinta.

viata e risipita in lucruri care nu spun nimic, care nu aduc nimic,care te prind in vartejul lor infernal… procent din vanzari, masina de serviciu, abonament gratuit, titulatura pompoasa, lucruri construite cu migala impotriva fiintei tale, ca cineva, ceva, o masinarie putreda, dar avida, sa continue sa fie,sa continue sa produca produsul intern brut de suferinta al lumii…

un singur lucru nu inteleg de la oameni, de ce trebuie sa aiba sarbatoarea in zi de sarbatoare si nu in fiecare zi…? de ce risipesc cu atata usurinta miracolul, iar cand isi aduc aminte de el, il cheltuie infometati de voluptati ieftine…?

oamenii asteapta sa se intample ceva: sa se aprinda o lumina care sa le arate drumul, sa vasleasca un luntras barca lor, ori vreun vant prielnic sa imprastie semintele prosperitatii… si-n tot acest timp isi risipesc viata aprinzand lumini pentru altii care stapanesc galere si vanturi.

se spune ca singurele lucruri de care nu poti sa scapi sunt:moartea si impozitele. nu e doar un banc oarecare, e o minciuna construita abil de slugile statului pentru a-i amplifica puterea. statul e crescut pe frica si ignoranta, frica e un instinct,dar ignoranta poate fi educata. nu statul construieste drumuri, poduri,orase. oamenii le construiesc ; cu banii lor,pe munca lor,cu viata lor. statul isi ia doar un comision de protectie, pe iluzia ca altfel nu se poate, ca lucrurile vor fi asa pentru totdeauna.

batranetea nu creste in noi odata cu viata, ci este de la inceput acolo, ca un reper, ca un sfesnic, ca un povatuitor; dar e atat de respingatoare, incat toti vrem sa-i alungam
semintele , fara sa stim ,ca alungandu-le, ele cresc mai spornic in noi.

apusul e fascinant prin taina, rasaritul prin speranta, tot restul zilei pare nelegat de nimic,
aruncat in bataia vanturilor si vandut repede si ieftin la colt de strada. o!… de-am putea aduce in noi rasaritul si apusul, in fiecare clipa a vietii, n-am mai risipi pe nimic ce e fara indoiala primul dintre daruri.

asa e viata…pe masura ce pierzi din iubiri, castigi in intelepciune si ajungi la un moment dat sa fii atat de intelept incat ai da toata invatatura ta pe un strop din ce-ai pierdut…

ca si cum ai face dintr-un cristal de ametist o sticla de bere… cam atat pot povesti despre o viata risipita cu stoicism si rabdare in numele unui zeu pagan, salariul, mintit fiind ca altfel nu se poate, mintind si tu pe cei care isi mai amintesc inca adevarul…

venim aici ca si copii ai vietii, puri si cuminti, indragostiti de taina si hranindu-nejocul cu ea; si iata-ne legati de un pacat care nu e al nostru si nu e nici al parintilor nostri care ne leaga si nici al preotilor care ii leaga pe ei, un pacat hranit de ignoranta,zamislit de ea insasi… venim aici ca prunci ai firii lumii,nu ne nastem crestini, evrei, budhisti… si iata-ne inchisi impreuna cu ei, intr-o iubire care nu daruie, intr-o dragoste care doar,
imparte…

daca nu am distruge visele, daca nu am transforma rasul intr-un zambet ipocrit, de am lasa inca, inocenta sa pazeasca trecerea noastra, atunci de unde noile generatii de proletari, de angajati,de politisti, de vamesi la hotarele fiintei?…

si inca , dupa o viata intreaga ,ma intreb: ce conteaza mai mult: lucrurile pe care le-ai infaptuit, de la care ai amintiri, caramizi,semne, pe ale caror drumuri le-ai strabatut in toate partile de colbul lor ti-a ajuns epiderma… ori poate,lucrurile pe care nu le-ai atins, de la care ai doar amagiri si lacrimi, in rascrucile carora ai fost rasturnat si jefuit de sperante… si iar le-ai furat de la ele… si tot asa…

daca iei o statuie de piatra si o spargi cu ciocanul, statuia mai exista? pe de-o parte ,da,ca o amprenta lasata undeva in timp,in univers… pe de alta parte ,nu, e doar un material din care sa formezi alte statui… isi mai aminteste acest material ce a fost?stie , fiind inca statuie, ce va fi?

uneori lumina nu dezvaluie misterul si chiar il adanceste si mai mult… atunci, pentru a urma drumul care te separa de tine insuti, nu e suficient sa trudesti sa cunosti, ci sa trudesti sa cunosti ceea ce e dincolo de cunoastere; si acest lucru se naste sau se daruie, nu se invata.

cel care picteaza aceasta lume a varsat probabil toate vopselele si acum se chinuie sa stranga de pe jos atat cat a mai ramas din culori; amestecate fara voia sa , zamislind noante noi si neintelese, asezand in puritatea lor farame si gunoaie din altceva. altminteri cum sa explici aduse laolalta focuri care aprinse lumineaza suflete si focuri care aprinse tortureaza rani?

si apoi, calcand in vopsele si urmandu-ne drumul nu suntem si noi in felul nostru pictori? lupta cu morile de vant nu e o lupta pentru contribuabili, nu e o lupta pentru enoriasi,
pentru oportunisti si executanti. ea poate fi pornita doar de undeva din afara, unde vantul nu vine din ventilator si morile cresc mai numeroase ca buticurile ,pe piscurile navalnice. dar cine porneste la un astfel de razboi se trezeste singur in lupta. pentru ca acolo,unde morile nu contenesc sa macine vant furtunile nu inceteaza sa vanture bobul de pleava…

doua drumuri care duc in acelasi loc dar parcurgand ocolisuri diferite. doua umbre cautand fiecare sa se desprinda de o fiinta anume si sa ajunga ele insele fiinta. doua valuri din aceeasi mare care uda tarmuri diferite. o singura iubire care se termina cu o pensie alimentara sau cu un altfel de compromis el si ea…

daca ai avea posibilitatea de a alege, oare ai avea si intelepciunea sa aduci in viata taun altfel de lucru decat cel care ti-ar hrani o iluzie? ai putea sa cauti printre intamplari ceva care nu e amagire? care nu te poarta in brate pana pe varful muntelui, ca de acolo sa te lase sa te descurci singur?…

daca as intelege ceva din razboi poate ca mi-ar fi mai simplu sa pricep, de ce un popor care se vrea crestin, ucide cateva milioane de porci de craciun si alte cateva milioane de miei de paste. definesc crestinatatea ca pe un castig spiritual, ca pe o trecere de la barbarie si violenta la bunatate,ingaduinta,cumpatare. daca un zeu imi spune sa ucid in numele lui, il parasesc; iar daca imi spun doar niste simpli preoti de ce ar trebui sa ma complac cu crima lor?

si nimeni nu vrea sa creada ca tot ceea ce vedem ,percepem si intelegem din realitate atat de mult o reactie chimica,o leapsa intre molecule si mediatori; nimeni nu a pictat pe iconostas acizi, proteine nucleare ori sinapse, dar in templul lor traimsi de la ele avem si ingerii si sfintii si pe Dumnezeu. mandria ne face sa ne credem altceva… frica ne condamna sa ne credem mai mult…si totusi nimeni nu poate fi in afara vietii
nici macar moartea …

poti sa stai intr-o camera mica, cu o fereastra ingusta si sa ai mai mult loc decat ti-ai putea dori si sa vezi mult mai mult, decat o fereastra mare ti-ar permite… sau poti sa-ti irosesti pacea cautand ziduri mai stramte , dar mai impunatoare si un geam cat tot orizontul, prin care sa nu vezi nimic.toti alegem a doua varianta.

schimbare de ani…afara, o bogatie seaca,fitoasa,inutila… inauntru ,franturi de cumpana,
despre ce a fost bine si rau. afara , zgomot si agitatie… inauntru, zgomot si agitatie… apoi la fel ca intotdeauna, daruind unor lucruri care nu ne trebuiesc, marsaluind invinsi pe drumurile zilnice, asteptand o noua cumpana, un nou an…fara sa ne intrebam “de ce?”,
sau intrebandu-ne…

parintii spun ca ne tin de mana ca sa nu ne ratacim, dar, altminteri ,
ei sunt cei pierduti si cauta sa fie aproape de noi ca sa se regaseasca…

Dumnezeu fura vise; deaceea raiul e apogeul fericirii si nu-l poti compara cu nimic; pentru ca tot ce e lumina si culoare, pace si desavarsire, ii apartine lui pentru totdeauna.eu sunt un om simplu si visez raiul aici, coplesit uneori de indoieli,de amagiri, de nesfarsite infrangeri, dar creatie a trudei mele, a viselor mele si nu o reclama ieftina, un sablon,
un arhetip golit de viata si vandut de vanzatorii de iluzii.

darul cel mai de pret nu il oferi din ceea ce aici, din ceea ce esti; si numai cel care stie ca e
se bucura sa primeasca ceea ce stie ca esti. ceilalti asteapta doar zorzoane ieftine si inutile…

fiecare lucru are un timp… copiii nostri invata in engleza cuvinte pe care nu le stiu in limba romana; sunt instruiti sa fie cool si nu profunzi, pentru ca profunzimea nu e un contribuabil constiincios. nu poti sa plangi, sa visezi, sa mori intr-o limba straina, poti sa castigi bani cu ea, sa te imbraci la costum si sa alergi o viata intreaga dupa ceva care nu mai are cum, in tine sa creasca…

custile nu te fac mai bun, nici mai rau, nici mai puternic, nici mai slab… ele lucreaza impotriva celor ce le construiesc; le amplifica teama …si disperati gandesc custi si mai mari, ii fac mai firavi si obsedati sa ridice ziduri mai groase; iar in cei inchisi… se naste libertatea la care nici un paznic nu poate spera, la care nici o fiinta care se minte ca e libera
nu are acces…

si daca n-am fi avut fiecare, un loc pregatit pentru noi anume, unde sa ne-ascundem de lucrurile pe care nu le putem schimba si sa uitam de cele pe care nu le putem intelege,
probabil ne-am fi risipit destinul, doar cautand sa-l inventam, doar inventand ca sa ne putem ascunde…

cand esti tanar,te pregatesti de zbor, crezand ca el iti daruie tot universul; si pe masura ce primesti raspuns la sperantele tale, gasesti in mers intelesuri pe care nu le banuiai,..afli tarandu-te cata cunoastere ascunde o iluzie pierduta pentru totdeauna…

fericit fiind, timpul e asemeni unui catarg in panzele caruia repede sufla vantul sa indeparteze corabia de apele prielnice. cand suferi timpul e ca un ocean pe tarmul caruia stai si astepti si speri sa sece sau macar sa apara in zare iluziile corabiilor pe care ai fost…
timpul e fragil, e creat odata cu viata, doar vesnicia e fara masura, nici catarg si nici ocean,
e ceva nascut deja mort.

oamenii ridica statui minciunilor si le dau numele fricilor de care cred ca scapa. e mai usor sa asezi in mijlocul cetatii un indicator catre pace decat sa cauti drumul singur inauntrul tau. e mai usor sa tragi de urechi un zeu cand disperi decat sa cresti in adanc semintele care dizolva disperarea.

bun,visam sa ajungem in varful muntelui,si apoi? bun,speram sa vedem o alta culme mai misterioasa, mai ademenitoare. si apoi? o alta si iarasi o alta mereu.
si asa se intampla…dar apoi?…a poi distrugem tot ce am dobandit:macelarim bastinasii, defrisam padurile, secatuim muntii si otravim apele, sfaramam tablitele legilor si oficializam decalogul nostru. bun si apoi?dezvoltam intrigi, razboaie reci, terorism global,uneltiri religioase…bun , si apoi?…

suntem pe un drum de la care nu avem, nici intelesuri despre inceput, nici despre sfarsit.
privim doar in lateral petrecerile clipei si ele confuze si ele indepartate. dar pasim convinsi
ca noi detinem si impartim pamantului drumurile, ca undeva, in buzunar,printre unghiera,
portmoneu si batistute de nas, se afla umila si supusa taina luminii care ne-a adus aici…

asa cum de fiecare data cand ridicam privirea spre cer, ne intalnim doar cu trecutul si doar o pasare sau un nor par sa ne mai aminteasca de ziua de azi, tot asa ne petrecem in singuratate cand numai putine si trecatoare vise par sa fie altceva decat ruina si cenusa

dintre toate alegerile pe care le facem nici una nu e mai gresita decat aceea care ne fatuieste sa ne aratam altceva decat ceea ce suntem; si nici o alta nu ne aduce mai multe beneficii stupide decat ea.

cu cat un lucru este mai valoroscu atat,dobandindu-l, simti odata cu puterea lui si o suferinta coplesitoare. doar castigurile ieftine nu deschid rani, dar nici nu poarta in pantec prunci ai vietii.cel care se ingrijeste de viitor are mai mult castig decat cel caruia nu-i pasa, dar mult mai putin decat cel care se aseaza trecator in propriu-i drum si fara sa socoteasca ceea ce nu-i apartine, il urmeaza…superstitiile sunt cele care construiesc religii, care ridica hotare intre oameni
si propun razboaie; dar ele nu ne mai apar ca atare decat in cazuri bastarde,deviante; pentru ca,altminteri, superstitiile au devenit opinii, ideologii, filosofii sociale,atitudini civice…sunt doua flori ale singuratatii: una aduce agitatie,pustietate,ura; cealalta raspandeste
blandete si pace. si in adancul nostru amandoua au acelasi loc si aceeasi radacina si infloresc impreuna. si nimeni nu stie taina care apara o floare de cealalta.aparatorii bisericii vorbesc de miracolul diversitatii si al genialitatii naturii, se apara cu el invocand complexitatea acestui miracol si imperiozitatea ca el sa fie dirijat
de cineva; dar traduc jalnic aceasta diversitate: credincios-necredincios, canonic-necanonic, cu noi-impotriva noastra…daca te ascunzi intre patru pereti primesti lumina si plata de la acestia… de cauti refugiu undeva, in afara lor, afli de ce iti doresti atat de mult sa te ascunzi dupa ziduri, sa stai departe de furtuni, dar privindu-le pe geamsa visezi ca le infrunti…rugaciunea nu aduce intr-un pom un alt rod decat cel crescut de radacini, ci doar o alta iluzie in fruct: aceea ca va fi mancat de un inger. si nu exista forta care schimba sensul existentei care sa nu fie deja in ea de la inceput pentru totdeauna…

lucrul care ne aduce impreuna e acelasi cu cel care ne indeparteaza: singuratatea. ne apropiem pentru a umple spaima desertului ce ne bantuie si fugim disperati inauntrul nostru cand descoperim cat pustiu se intinde uneori, in bratele celuilalt…

invatamantul e doar un trunchi de arbore care arata falnic si impresionant, dar neputincios fara taina radacinii. si tot ce primim noi in scoli e doar invatatura goala. caci nu exista programa despre radacini si nici profesori inzestrati cu harul de a nu preda despre trunchiuri…

ajungi o varsta cand un colt de strada iti spune mai mult decat toate evangheliile lumii, decat toti preotii,profetii si politicienii la un loc; si uneori te gandesti daca nu era mai bine
sa nu iti spuna nimic…

poti sa ratacesti pe mari cautand ceea ce iti doresti, sau poti sa te infrupti acum din bucuria a ceea ce ai. dar toate se termina pe aceeasi corabie care se scufunda, unde nu mai conteaza de esti intelept sau nebun ci doar daca poti sa inoti pana la o insula apropiata…

daca acum am distruge televizoarele, pana seara, nouazeci la suta din minciunile lumii ar disparea; dar toata noaptea am sta de veghe sa inventam altceva , ca ziua urmatoare sa o incepem iarasi mintindu-ne…

oare ingerii de veghe ai crestinilor nu au participat niciodata la o exorcizare?nu au vazut in pazitii lor cata vehementa,ura si patima poate starni credinta traita abuziv, in ignoranta si frica de Dumnezeu si nu , asa cum credinta are sens, ca eliberata de orice patimi si mangaietoare pentru cel apropiat?

copiii deseneaza ceea ce ochii nostri au incetat demult sa mai vada; si de-am avea puterea
sa nu ii izolam in gandurile noastre, ei ar putea sa deseneze ceea ce noi, nici nu am putea vreodata sa vadem.

marea iluzie a omului e creatia; el gandeste ca poate transcende astfel moartea; si totusi poate orgoliul creatorului infrange ceea ce noi numim destin? sau el doar fura cheia de la poarta mortii si se aseaza paznic amagirii ca nu mai are nimic de infrant?

omul e legat de libertate toata viata, ca o dublura a lui , ca o umbra. o viseaza dar nu stie sa o dobandeasca, o dobandeste dar nu stie sa o pastreze; libertatea nu se cerseste de la altul, de la un tiran, de pilda, de la stat, de la Dumnezeu, libertatea nu se cumpara, nu se negociaza. cu libertatea te nasti si atata timp cat stii sa o darui e a ta pentru totdeauna.

cunoasterea nu inseamna putere ci iluzie; -iluzia ca stii. adevarata putere e tocmai in cel
care scapa de iluzii, care intelege; si totusi nici el nu e puternic daca intelege si nu traieste
dupa intelesul dobandit…

gandul care nu strabate ca un calaret singuratic stepa nu are de unde aduce cetatii piatra de temelie. iara cel care rataceste fara sa se mai intoarca cum sa foloseasca scanteia
ce a dobandit acolo unde e prisos de foc dar nu e nimeni sa il foloseasca, sa il vada?

care taina e mai greu de patruns… ca am venit aici ca prunci ai zarurilor aruncate
si regi peste intamplare? sau taina disperarii care ne indeamna sa trudim, in cautarea faptelor ca am fi mai mult, ca am fi altceva?

insula fericirii? exista… dar din pacate e o insula si nu un continent. iar daca cei mai multi
tanjesc sa ajunga acolo, cei de acolo ar vrea sa se intoarca, dar stiu ca nu mai au ce fac aici…

intelepciunea timpurie e la fel ca si senilitatea la batranete: doar o floare prinsa in buchetul mortii. principiul luminii in cel care creste e aventura, iar in cel care stie si intelege e uitarea; cine continua altfel o face fie din ignoranta, fie ca e prea nepriceput
ca sa se sinucida.

numai cel de-a pururi infrant nu asteapta corabia care sa-l indeparteze de nefericirea vietii… dar in cine altul isi gaseste viata radacini mai adanci si frunze mai doritoare de lumina si caldura daca nu in cel care stie totul despre intuneric si frig?

slujim in viata pe rand iluzie dupa iluzie, minciuna dupa minciuna; si, iata-ne candva, gasindu-ne singuri in toata desertaciunea trecutului nostru; in care tot ce am trait e inramat intr-o fotografie veche despre ceva ce nu sti sigur daca a fost si care fara sa mai fie continua sa se petreaca.

cei care se sinucid nu au ajuns la capatul disperarilor si al solutiilor ci inca se amagesc cu iluzia mortii.dar,marii nefericiti sunt cei care continua si stiu, care inteleg si cauta, care duc o lupta pierduta pentru simplu fapt ca nu zaresc nimic altceva dincolo de acest razboi.

daca nu ne-am simti singuri inauntrul nostru, in fata naturii divine, nu am sta tot singuri si in genunchi.. l-am creat pe Dumnezeu ca sa ocupe un loc gol;si locul s-a ocupat, dar noi tot singuri si ingenuncheati am ramas. ce altceva am putea aduce in viata noastra ca noi sa ne putem ridica in picioare…?

fiintele care bantuie intunericul sunt tot fii si fiice ale lui Dumnezeu; ca si crestin, sunt condamnat sa ucid sarpele - prunc al lui Dumnezeu si sa impiedic crima- lege in decalog.
ca om, sunt condamnat de crestini daca nu ucid sarpele si impiedic crima…

trebuie sa fii mare bucatar ca sa ai taina ingredientelor pentru prezent: cata traditie, cat viitor…daca am fi avut-o, lumea de astazi ar fi semanat cu lumea viselor noastre;si nu seamana…

parintii ne ajuta sa incepem batranetea de tineri, ca sa putem fi de folos iluziilor de care eis-au lasat folositi…si sa ajungem mai repede sa nu mai avem iluzii si pasiuni…

datoram lucrurilor pe care nu le cunoastem toata istoria devenirii noastre… oare cum sa-ti fie frica de intuneric si necunoscut, cand in el se afla belsug de izvor si lumina? daca iadul inseamna intuneric ma abonez de acum la el, doar n-o sa-mi petrec toata moartea numarand ce am inteles si nu daruind ce voi intelege…

nu spune nicicand: acesta e destinul meu, este tot ce pot sa am. spune: este tot ce pot sa am iar destinul e doar unul din lucrurile marunte ale puterii mele.

tot ce se naste acum cauta un spatiu unde sa se aseze si o parte de existenta pe care sa o consume… tot asa si o iubire noua se strecoara printre cele vechi cautand sa aduca ceva in plus sau planuind sa te faca sa uiti ce altminteri e pentru totdeauna de neuitat si de neregasit.

viata creste din ceva care sufera si ajunge sa daruie viata primind descompunere si durere… cine vegheaza la porti… un Dumnezeu invins de suferinta propriei creatii ,
- pe care il iubesc- ori un Dumnezeu supus de propria sa nepricepere? -pe care nu-l inteleg-.

noi numim fericire ceea ce nu cunoastem ; si cand terminam de urcat treptele pana acolo,
descoperim marea minciuna care ne-a calauzit. fericirea nu e niciodata in alta parte, nu e niciodata altceva; ne nastem cu ea si o risipim cautand-o aiurea… ea e harul de a evita aceasta risipa.

in piata paradisului se deschide si un gang intunecat si numai cel care a razbit singur pana acolo, stie de usa care da spre intuneric; si poate pasi inauntru fara sa planga, fara sa blesteme…

si ce crestem in spatele zidurilor dupa care ne ascundem? ce mai avem timp sa crestem,
cand zidurile sunt atat de acaparatoare si nebunia de-a le vedea tot mai mari, inca, le depaseste?…

atata timp cat continui sa mergi nu poti gasi raspuns in lucrurile care stau; caci drumul continua si el sa creasca cu fiecare pas al tau iar tot ce ai dobandit pana in acea clipa, pe data se risipeste daca mergi mai departe… si pare fara nicio noima daca te opresti …

nu inteleg de ce Dumnezeu trebuie sa ne fie stapan si sa-i cerem ingaduinta cu pacatele noastre; iarasi, nu inteleg de ce Dumnezeu trebuie sa ne fie sluga si sa-i cerem la nevoie cand una cand alta. nu ar fi mai bine sa credem in noi insine,iar Dumnezeu ,daca exista,
sa fie mandru de cei care se ingrijesc singuri de destinul lor?

cand iubirea e fara margini, fara margini e si suferinta care o insoteste si o apara; dar abia cand iubirea dispare intelegi ce marunta e aceasta suferinta si cat de norocos ai fi sa poti schimba tot ceea ce urmeaza , doar pentru putina iluzie din trecut.

?unde sa fugi si sa te ascunzi de propria-ti umbra, in ce urzeala a destinului,in ce ungher tacut al sufletului tau oare nu mai curand, ar trebui sa te opresti si sa cauti aici, inauntrul fiintei care te creste, hotar pentru nefericire si sa trudesti cu chibzuinta, ca zidurile lui sa fie trainice,si sa zambesti ingaduitor cand ele se surpa?

la fiecare colt de strada se afla un profet, un guru, un politician ceva, tehnocrat,sociolog,analist … pregatit sa ne vanda iluziile care pe el l-au cumparat.
iar noi, rapusii fiscului si ai vamilor bisericesti sa ne risipim destinul,viata,identitatea,
laudand elocinta unui invins… unui vandut…

si cine ar crede ca din zeci de ani, de studii, din zeci de ani de truda si de condica, din mii de ganduri batute de toate grijile si din lacrimile lor, nu gasesti in final refugiu si putere
decat intr-o intamplare aparent oarecare, intr-o umbra,intr-o privire,in ceva care s-a petrecut demult dar a crescut in liniste ,in tine,taina ei.

nu inveti atunci cand vrei sa inveti, cand te inchizi intre carti, idei,dogme,teoreme… nu dobandesti atunci cand vrei, ci cand dai; si cand te dai pe tine drumului tau vei invata tot ce nu poti dobandi invatand…

esti fericit daca poti spune: sunt nefericit; a avea constiinta raporturilor tale cu lumea
e dovada unei paci launtrice deja dobandite; nu oricine poate gasi tihna ca sa afle talcul propriei sale vieti. iar faptul ca stii ca traiesti in intunerice marturia intalnirii tale cu lumina… si-apoi chiar daca ea ti s-a strecurat printre degete ca o naluca, tot ti-a mai ramas ceva pentru totdeauna…

mai cred intr-o singura minciuna… ca dincolo de arhitectura umorilor si a carnii e strecurat in proiect un inteles aparte; si existenta pare a se ingriji de acest rod aducand zi dupa zi, anotimp dupa anotimp cosmic, acea crestere in taina coacerii ce pregateste fructul sa fie devorat sfarsind un ciclu, incepand un altul…

fericirea crestina ? am auzit de ea dar nu am vazut-o practicata; am colindat cateva sute de schituri si manastiri, dar nu am vazut calugar razand; am vazut calugari ce credeau
ca zambetul lor enigmatic le-ar ascunde suferinta si amaraciunea; dar n-am vazut pe nimeni sa rada asa cum rade un copil nedistrus inca de parinti si profesori…

lumea creata de Dumnezeu nu e tocmai un paradis… prezenta lanturilor trofice ma face sa ma gandesc la doua lucruri: ori lui Dumnezeu ii place suferinta si agonia supusilor sai si o savureaza din regatu-i de lumina bolnavicioasa, ori nu se pricepe sa creeze o lume
mai buna,fara durere,teama,disperare… in primul caz e un diavol. in al doilea un neputincios. eu nu cred nici in diavol, nici in neputincios…

nu poti sa urci si sa fii tot timpul jos; cum poate cineva sa te indrume sa deschizi o anume usa, cand tu nu vezi nici orasul in care e cladirea? deaceea nu cred in invatatori si maestri;
nici macar in aceeia care iti dau harta catre oras; daca vrei sa cresti cauta in tine vantul care aduce norii cu ploaie; si convinge-l sa se opreasca…

nu adevarul ne face liberi;el e doar o panza in vantul existentei, tocmai ancora grea si inlantuita te apropie de adevar… daca stii cand si unde sa o arunci. dar daca nu slujesti pe propria ta corabie ce mai conteaza cand stii daca nu poti.

un altul merge la scoala in locul nostru, un altul semneaza condica, se casatoreste ori divorteaza, ne creste copiii si ideile… un altul plange cand disperarea pare sa fie mai profunda decat curajul dobandit si tot un altul are puterea sa se bucure de micile izbanzi..
doar cand plecam celalalt ne paraseste si atunci aflam totul despre ce nu mai are sa fie.

bine ca lumea nu a fost condusa de intelepti… ei ar fi facut numai lucruri posibile; si cat de cumplit ar fi sa traiesti intr-o lume fara pic de nebunie, de aventura si entuziasm,
lucrand doar proiecte viabile si programe precise, cu ordine cazona si simt proletar, in care toti sa ne zambim si sa ne imbratisam frateste ca intr-o comunitate sectanta…
Doamne, ce nebunie…

adevarul este pentru cei care il cauta si credinta pentru cei care cred ca l-au gasit. primii sadesc semintele si asteapta rodul, ceilalti culeg rodul si asteapta lauda; dar nici unii nici altii nu stiu ce taina sopteste samanta pamantului, cand creste.

cine are taina vietii simple stie despre lucrurile care nu se cumpara cu bani unde-si ascund cheile …si mai presus stie sa foloseasca aceste chei fara sa faca zgomot si fara sa abuzeze…

si cum ar putea sa-ti placa batranii cand ei sunt cusuti cu firul care s-a desirat si se-ncalzesc si viseaza la flacara lumanarii? si tu, cum ai putea sa imbatranesti altfel
daca te ingrijesti de firul care se desira si lasi muntii si inaltimile sa le strabata Altul
si sa-ti povesteasca tie despre cum se vede lumea din adancul ei?

statul ne invata sa alergam dupa doua salarii, sa risipim viata pentru a dobandi avere si din averea dobandita sa-i platim taxe pentru invatatura. daca am gasi ceas de tihna sa talcuim gesturile vietii, am vedea cum intinde statul mana ca sa primeasca, si cum existenta o intinde, ca sa daruie.si poate am intelege si ne-am opri…

credinta spune ca mintea il creeaza pe diavol si sufletul pe Dumnezeu si are dreptate… dar nu inteleg de ce credinciosii sustin ca Dumnezeu i-a creat pe ei ?

Petreci varsta dupa varsta si in fiecare iti doresti cate ceva anume.Dar nimeni nu-si doreste varsta in care sa nu-si mai doreasca nimic.A-ti fi tie insuti indeajuns e mai mult decat o forma de egoism ; e formula generozitatii maxime.

Dintr-un oaspete al existentei, noi am transformat copilul intr-un supus al vointei noastre.El nu poate fi fericit imprumutand iluzia pe care o numim fericire, pentru ca el simte mai mult decat noi credem ca stim.Si fericirea nu se invata, nu se dobandeste…te nasti cu ea si trebuie sa o pazesti sa nu-ti fie risipita.

Daca am fi cu adevarat puternici am sti ca nu plecam nicaieri atunci cand plecam si nici nu-i regasim pe cei dragi atunci cand ne intoarcem… Ca drumurile lumii pe care tot ratacim sunt doar poteci ale fiintei noastre si nu aveam unde fugi de noi insine, nu avem unde cauta altceva si nu avem cum sa pierdem ce e dintotdeauna al nostru. Si singurul act de putere si temei e sa ramanem in noi si sa stim ca suntem acolo…

Oricat ar parea de ciudat stiinta judecarii unui lucru nu incepe intr-o scoala , intr-o biblioteca, intr-un laborator, ci la spital,la reanimare , acolo unde fiecare secunda spune ceva ce nu esti obisnuit altminteri sa asculti ;uneori pare sa cuprinda toata durerea lumii in numai cateva ganduri launtrice , in numai cateva rani ale carnii, lasand raspunsurile si intrebarile in grija propriilor lor razboaie si cautand sa construiasca in marea taina ceva cu altfel de hotare, fara de inteles…

am cautat negrul si l-am gasit in imbracamintea unor calugari, in imbracamintea lor interioara. l-am gasit in temnitele insirate de-a lungul istoriei dar nu acolo unde zaceau condamnatii, ci in temnitele mintii fiecaruia unde lumina ,sa fii ,si patrunzi greu si incatusata.

Scris in proza | 1 Comentariu »